"Istoria nu-i decât o poveste despre frică”

   Sprînceană Larisa , născută la 25.03. 1929 în satul Şoldăneşti, r-nul Rezina , astăzi r-nul Şăldăneşti
  
  ,,Îmi este foarte greu pe suflet să-mi aduc aminte despre anii grei ai foametei din 1946-47 prin care au trecut aţît părinţii mei pe nume Paraschiv, cît şi eu cu soţul meu Sprînceană Constantin. Părinţii mei Paraschiv Emanuil şi Maria aveau pe lîngă gospodărie pămînt arabil , animale: vacă, cal, păsări. În anul 1946 în ţară a fost o secetă mare, activiştii de partid , aveau sarcina să strîngă impozite de la ţărani şi mai ales de la cei care aveau cite ceva pe lîngă casă. Printre  activiştii satului era şi nănaşul care fără milă , nu odată a venit şi au măturat podul strîngănd pînă în ultimul grăunte, motivîndu-ne că el este impus s-o facă ne ţinînd cont chiar nici de relaţiile de rudenie. Cînd au venit bolşevicii, părinţii nu mai aveau ce da, şi atunci l-au luat pe tata la Rezina şi l-au bătut punîndu-i ultimatum

ca timp de 3 zile să aducă o anumită cantitate de cereale de unde ştie. S-a întors acasă de la Rezina pe jos, înfometat şi ajungînd acasă cu greu,  plîngea ca un copil , neştiind de unde să ia produse pentru stat. A mai vîndut la gara feroviară, obiecte din casă pentru a da norma cerută. Familia se alimenta cu buruiene doar, pînă cînd mama nu s-a umflat de foame , deoarece şi chiar mica porţie de buruiene preparate de mama tot nouă ni le dădea la cei 3 copii. Atunci tata a luat şi ultimul covor de pe perete pe care l-a schimbat pe o mica turtă de secară, pentru mama , care în acel moment greu a şi salvat-o de la moarte."

    

  Arcer Nicolae ,născut în Orhei , în anul 1940   

  

  "A fost foarte greu, ni se mătura din poduri până la ultimul bob, iar noi eram o familie numeroasă, eu fiind cel mai mare. Pentru a supravieţui fierbeam opincile din piele de porc şi asta era ca supa. Ţin minte cum tata a construit un perete în loc de sobă şi a ascuns grâul şi porumbul. A lăsat o gaură prin care încăpeam doar eu. Mă urcam pe sobă, prin gaură îmi dădeam drumul şi în fiecare zi scoteam câte o strachină de grâu sau grăunţe. Mama le fierbea şi pregătea terci sau ne cocea turte pe plită amestecate cu lobodă fiartă.Aşa am supravieţuit.

 Oamenii care mâncau un fel de clopoţei de la o plantă, de la cantităţi mari se umflau şi mureau. Oamenii flămânzi mureau pe drum. Nici nu avea cine să-i ducă la cimitir. Cel mai tragic era că şi copii se umflau şi mureau ca muştele.Numai la vecinii mei într-o zi au murit 3 copii, au mâncat nişte pomuşoare, s-au umflat şi, când au venit părinţii de la câmp, i-au găsit morţi. Când mai ieşeam din casă, părinţii ne dădeau de ştire să nu spunem la nimeni unde au ascuns grâul. Dacă cineva auzea, declara la organele locale şi îndată veneau şi luau totul, aşa cum au facut la vecinii noştri. Vinovate sunt organele sovietice, care luau până la ultimul bob. Cazuri de canibalism la noi în sat n-au fost. Am auzit în satul vecin unde... a fost strangulată o femeie şi doi copii au fost găsiţi jupuiaţi, tăiaţi, muşcaţi."

  

    "Istoria nu-i decât o poveste despre frică”, după cum spunea Octavian Paler. Pentru mulţi basarabeni, istoria sovietică, cu adevărat este o poveste de frică. Însă o poveste adevărată pe care generaţiile de azi ar tebui să ştie despre ea ca să nu se mai repete niciodată. Azi, cînd multe ţări din Europa de Est au condamnat comunismul, Republica Moldova mai stă încă pe gînduri!