"Istoria nu-i decât o poveste despre frică”

   Sprînceană Larisa , născută la 25.03. 1929 în satul Şoldăneşti, r-nul Rezina , astăzi r-nul Şăldăneşti
  
  ,,Îmi este foarte greu pe suflet să-mi aduc aminte despre anii grei ai foametei din 1946-47 prin care au trecut aţît părinţii mei pe nume Paraschiv, cît şi eu cu soţul meu Sprînceană Constantin. Părinţii mei Paraschiv Emanuil şi Maria aveau pe lîngă gospodărie pămînt arabil , animale: vacă, cal, păsări. În anul 1946 în ţară a fost o secetă mare, activiştii de partid , aveau sarcina să strîngă impozite de la ţărani şi mai ales de la cei care aveau cite ceva pe lîngă casă. Printre  activiştii satului era şi nănaşul care fără milă , nu odată a venit şi au măturat podul strîngănd pînă în ultimul grăunte, motivîndu-ne că el este impus s-o facă ne ţinînd cont chiar nici de relaţiile de rudenie. Cînd au venit bolşevicii, părinţii nu mai aveau ce da, şi atunci l-au luat pe tata la Rezina şi l-au bătut punîndu-i ultimatum

ca timp de 3 zile să aducă o anumită cantitate de cereale de unde ştie. S-a întors acasă de la Rezina pe jos, înfometat şi ajungînd acasă cu greu,  plîngea ca un copil , neştiind de unde să ia produse pentru stat. A mai vîndut la gara feroviară, obiecte din casă pentru a da norma cerută. Familia se alimenta cu buruiene doar, pînă cînd mama nu s-a umflat de foame , deoarece şi chiar mica porţie de buruiene preparate de mama tot nouă ni le dădea la cei 3 copii. Atunci tata a luat şi ultimul covor de pe perete pe care l-a schimbat pe o mica turtă de secară, pentru mama , care în acel moment greu a şi salvat-o de la moarte."

    

  Arcer Nicolae ,născut în Orhei , în anul 1940   

  

  "A fost foarte greu, ni se mătura din poduri până la ultimul bob, iar noi eram o familie numeroasă, eu fiind cel mai mare. Pentru a supravieţui fierbeam opincile din piele de porc şi asta era ca supa. Ţin minte cum tata a construit un perete în loc de sobă şi a ascuns grâul şi porumbul. A lăsat o gaură prin care încăpeam doar eu. Mă urcam pe sobă, prin gaură îmi dădeam drumul şi în fiecare zi scoteam câte o strachină de grâu sau grăunţe. Mama le fierbea şi pregătea terci sau ne cocea turte pe plită amestecate cu lobodă fiartă.Aşa am supravieţuit.

 Oamenii care mâncau un fel de clopoţei de la o plantă, de la cantităţi mari se umflau şi mureau. Oamenii flămânzi mureau pe drum. Nici nu avea cine să-i ducă la cimitir. Cel mai tragic era că şi copii se umflau şi mureau ca muştele.Numai la vecinii mei într-o zi au murit 3 copii, au mâncat nişte pomuşoare, s-au umflat şi, când au venit părinţii de la câmp, i-au găsit morţi. Când mai ieşeam din casă, părinţii ne dădeau de ştire să nu spunem la nimeni unde au ascuns grâul. Dacă cineva auzea, declara la organele locale şi îndată veneau şi luau totul, aşa cum au facut la vecinii noştri. Vinovate sunt organele sovietice, care luau până la ultimul bob. Cazuri de canibalism la noi în sat n-au fost. Am auzit în satul vecin unde... a fost strangulată o femeie şi doi copii au fost găsiţi jupuiaţi, tăiaţi, muşcaţi."

  

    "Istoria nu-i decât o poveste despre frică”, după cum spunea Octavian Paler. Pentru mulţi basarabeni, istoria sovietică, cu adevărat este o poveste de frică. Însă o poveste adevărată pe care generaţiile de azi ar tebui să ştie despre ea ca să nu se mai repete niciodată. Azi, cînd multe ţări din Europa de Est au condamnat comunismul, Republica Moldova mai stă încă pe gînduri!                                                                                       

Foametea din 1946-1947, fenomen tragic din istoria neamului.

              „Una din cele mai tragice pagini ale istoriei de după Război în  R.S.S.M. a fost foametea din anii 1946-1947. Din mai 1945 şi până în toamna anului 1946, ploile au ocolit cea mai mare parte a teritoriului Moldovei. Seceta care se dezlănţuise nu avuse precedent în ultimii 50 de ani. În anul 1946 seceta s-a înteţit şi mai mult, iarna fiind fără zăpadă , iar primăvara şi vara  fără ploi. În acel an roada a fost de 2,5  ori  mai mică decât în 1945.Totuşi cauzele principale care au provocat foametea în  R.S.S.M au fost nu calamităţile naturale, ci politica fiscala  rigidă promovată de regimul sovietic în primii ani de după război  şi colectările obligatorii de cereale. Către luna august 1946 se conturează primele simptome ale foametei. Numai în judeţul Chişinău au fost atestate 5200 cazuri de distrofie, majoritatea bolnavilor fiind copii de până la 16 ani. În lunile următoare, numărul bolnavilor şi a celor morţi de distrofie a crescut. În iarna anului 1946-1947, mortalitatea a devenit un fenomen de masă.Mortalitatea a continuat să crească, atingând cote maxime în martie 1947 (25.953 de oameni). Au fost atestate numeroase cazuri de canibalism. Complexul cauzelor obiective şi subiective au determinat proporţiile catastrofale ale foametei. Deşi nu există date statistice oficiale, conform unor investigaţii ale specialiştilor în domeniu, numărul celor morţi în urma foametei atinge cifra de 150-200 mii de oameni”.                     

        Marturiile d-nei    Gudima Eugenia , nascută in anul 1936 in satul Lucaşeuca.

 ,,Aveam doar vre-o 10 ani, însă mi s-au întipărit bine în memorie lucrurile pline de cruzime ce s-au întâmplat atunci. Îmi amintesc că în 1946 nu a fost ploaie, pământul era complet uscat, iar pâinea nu s-a făcut. Mulţi oameni plecau în ţări străine după hrană (de ex. cartofi). Alţii umblau prin oraşele mai mari cu cerşitul, însă erau prigoniţi fără milă. Mâncam lobodă, nalbă, fierbeam piei de animale sau făceam plăcinte din diferite ierburi, pe care le vindeam la piaţă, pentru a mai câştiga nişte bani. Cei care aveau vacă ,oi, capre trăiau puţin mai bine. Îmi amintesc că din cauza igienei precare, mai ales prin sate, s-au răspândit diferite boli molipsitoare, ca tifosul, diareea, scarlatina. Mai apoi, când parcă ieşiseră puţin din această catastrofă şi grâul puţin se făcuse pe câmp, oamenii îl strângeau încă necopt.

Ţin minte cum umblau bolşevicii şi le luau oamenilor pîinea cu de-a sila, cătau prin poduri, beciuri confiscând totul. Pe drumuri puteai vedea oameni pe jos, care cereau o bucată de pâine sau erau decedaţi. Din fericire familia mea a dus-o ceva mai bine, deoarece aveam o vacă, precum şi alte animale”.                                                                                                                               

    Marturiile  doamnei Ana Racu nascută în 1933 în  oraşul Orhei.

,, Deşi aveam doar  13-14  ani, îmi amintesc de acea perioadă groaznică.Deorece pe acele timpuri părinţii mei erau gospodari înstăriţi dispunînd de oi, o vacă şi cîteva ha de pămînt arabil, am fost şi noi ochiţi de cei de la putere ,ca fiind consideraţi precum se spunea pe atunci,,chiaburi”.

Eram două surori, la acel moment adolescente şi îmi aduc acum aminte cu durere şi lacrimi în ochi cum într-o noapte cînd ne era somnul mai dulce ne-au trezit din somn şi ne-au luat cu forţa tot ce aveam pe lîngă casă. Părinţii nostri ca să nu murim de foame,ne-au trimis la bunica. Nici acolo n-am dus-o prea bine. Dimineaţa, la prânz şi seara primeam câte un cartof. A fost greu, însă cu această mică porţie de cartofi am ieşit nevătămate  din foamete. N-o să uit cum bunicii  nu ne lăsau să alergăm sau să ne jucăm, ca să nu ne fie foame. Din fericire,iată am ajuns şi pînă astăzi ,dar din păcate mulţi copii de leatul meu cu care ne jucam pînă atunci, au murit de foame în 1947.”    

  

Marturiile d-nei  Popa Olimpiada  născută in anul 1938 in satul Selişte.

 ,,Aveam pe atunci 8-9 ani şi-mi amintesc ca prin ceaţă acele groaznice vremuri de război şi foame.

Eram 10 copii în familie , eu eram al şaptelea copil . Părinţilor le era foarte greu să ne hrănescă pe saturate pe toţi, mai întîi, mîncam cei mai mici, apoi fraţii mai mari , iar apoi şi părinţii ceea ce le  mai rămînea după noi. Măsura traiului de atunci ne era un pahar cu lapte. Ca prin minune mama şi tata a păstrat în război şi pe foamete o vacă de lapte – aceste animale ne-au salvat viaţa. Am avut noroc că pădurea era aproape şi puteam să strîngem ghindă şi ierburi comestibile .Uscam ghinda, apoi o măcinam şi amestecam cu puţina făină de grîu pe care părinţii au putut s-o ascundă. Îmi aduc aminte că cele mai fericite clipe din acei ani a fost atunci , cînd mîncam cireşe negre uscate de secetă şi căzute pe jos. Spre fericirea familiei noastre , am rămas toţi în viaţă. Însă, pe drumul de lângă noi, vedeam în zilele lungi de foamete cum duceau morţii pe scară. Noi, copiii, îi petreceam pe toţi, lucrul acesta devenind foarte obişnuit. Cei maturi, dar şi copiii primeam foarte uşor moartea: îi vedeam azi umflaţi, două-trei zile gogeau şi după aceea mureau. La cimitir îi duceau imediat. Îi puneau de-a lungul pe o scară, acoperiţi cu un cearşaf. La groapă cearşaful era   luat pentru un alt mort. În 1946-1947 mureau sătenii mei ca muştele... Noi am scăpat. Trăia şi celălalt bunic, ţin minte că avea o ladă plină cu grăunţe – o avere pe atunci...Mulţumesc Domnului că am ajuns să văd şi timpurile de astăzi. Numai suferinţele de atunci ne-au făcut  să preţuim fiecare bucăţică de pîine, să fim mai buni şi blajini cu cei din jur, iar bunul D-zeu mi-a dat zile să ajung pînă astăzi şi să  mă bucur de nepoţi şi strănepoţi, cărora le doresc să  trăiască vremuri mai bune, decît generaţia noastră”.

Pe batrina Basarabie istoria o aruncat-o des prin foc si sabie

         După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, R.S.S.M.  intrase sub supravegherea  directă a Kremlinului. Deja, în mai  1945, a fost instituit un Birou al  P.C.U.S. pentru Moldova, în frun-te cu F.Butov, care conducea prin directive şi indicaţii, realiza controlul structurilor administra-tive din R.S.S.M., informa siste-matic Kremlinul despre starea  lucrurilor din republica recucerită.  Acest Birou a constituit pârghia  principală cu ajutorul căreia se  efectua transplantarea regimului  totalitar bolşevic între prut şi Nistru. Dar nu numai atât: oamenii  din conducerea republicii erau numiţi de Moscova. La 1 ianuarie 1947, de exemplu, Kremlinul a  selectat şi a confirmat în posturi  1.682 de persoane, dintre aces-tea, doar 4,9% erau moldoveni. În primii ani postbelici, P.C. din Moldova şi-a extins structurile, a instituit şi a întărit organizaţia comunistă de tineret, a creat  sindicate sovietice, a dezvoltat  presa periodică. În 1947 au avut loc „alegeri” în organul suprem al  puterii de stat – Sovietul Suprem al R.S.S.M.

   În domeniul economic, admi-nistraţia bolşevică a R.S.S.M.  a impus planuri de dezvoltare, subordonate Gosplanului-instituţiei de planificare a U.R.S.S. În martie 1946, conducerea  U.R.S.S. a aprobat „Legea cu privire la planul cincinal de restabilire şi dezvoltare a economiei  naţionale a Uniunii Sovietice în perioada 1946–1950”, pe baza  căreia, în iulie acelaşi an, organul  suprem al R.S.S.M. a aprobat „Legea cu privire la restabilirea şi  dezvoltarea economiei naţionale  a R.S.S.M. în anii 1946–1950”. Astfel, economia R.S.S.M. se  va încadra în planurile centralizate de dezvoltare a economiei  U.R.S.S. până la dispariţia acesteia, în 1991.

                                           1946.Expropriere NKVD-ista

     La 26 iulie 1946, conducerea U.R.S.S. a adoptat decizia „Cu privire la planul anual al livrărilor obligatorii din recolta anului 1946 pentru R.S.S. Moldovenească”, semnată de I. Stalin şi A. Jdanov. Conform acestui  plan, ţăranii moldoveni trebuiau  să livreze statului 116.000 tone de cereale. Cei care au elaborat  planul nu au ţinut cont de situaţia deosebit de gravă în care se găsea R.S.S.M.: deficitul de forţă de muncă la sate, cauzat de pierderile umane din Războiul al Doilea Mondial, rechiziţionările făcute în anii 1944–1945 pentru  necesităţile frontului, distrugerile pricinuite de beligeranţi, seceta  ce s-a abătut în vara anului 1946. În ciuda acestor realităţi obiective, hotărârea Kremlinului obliga conducerea R.S.S.M. să îndeplinească exact planul de livrări obligatorii. Responsabili pentru  executarea întocmai a directivelor  Moscovei au fost N. Coval, preşedinte al Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., N. Salagor, secretar  al C.C. al P.C. (b) din Moldova, şi A. Sîci, împuternicitul Kremlinului  pentru colectarea cerealelor. ei au organizat şi au colectat cu mână de fier cerealele şi celelalte produse alimentare, provocând o foamete nemaiîntâlnită pe aceste meleaguri, în urma căreia au murit 62.786 de oameni în 1946 şi 153.622 în anul 1947; în plus, mii de oameni au fost bolnavi de distrofie şi subnutriţie. Supra -vieţuitorii foametei îşi amintesc  cu groază acea politică de rechiziţionare a produselor alimentare şi nepăsarea autorităţilor faţă de oameni.

   În Raportul analitic al Comisiei  pentru studierea şi aprecierea  regimului comunist totalitar din Republica Moldova, instituită prin Decretul preşedintelui interimar  al Republicii Moldova, la 14 ianuarie 2010, referitor la Foametea din R.S.S.M. se menţionează: „Concluziile Comisiei atestă că foametea cumplită din anii 1946–1947 nu a fost o consecinţă nemijlocită a secetei, ci a politicii economice şi sociale a regimului  totalitar comunist faţă de popu-laţia din R.S.S. Moldovenească, a sistemului sovietic de acces la produsele alimentare. Conform datelor statistice acumulate de Comisie, în urma foametei au decedat peste 200.000 de oameni. Vina pentru decesele în masă din cauza foametei revine atât lui I. Stalin şi conducerii sovietice de la Kremlin, cât şi Biroului C.C. al P.C.(b) din toată Uniunea pentru R.S.S. Moldovenească, preşedin-te V. Ivanov, Comitetului Central al P.C.(b) din Moldova, în frunte cu prim-secretarul N. Salagor, Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., in frunte cu preşedintele acestuia, N. Coval, împuternicitului Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. pentru colectările de cereale în R.S.S.M., A. Sîci, altor responsabili din structurile de partid şi administrative, care au decis destinul oamenilor simpli. Anume vârfurile partidului Comunist se fac vinovate de rechiziţionarea inumană a ultimelor produse agricole, rămase prin podurile caselor, lăsând familii înfometate, fără o fărâmă de pâine pe masă, ceea ce a constituit cauza principală a îmbolnăvirilor şi deceselor în masă. prin politica promovată în anii 1946–1947, ca şi în anii următori, autorităţile sovietice ignorau cu desăvârşire viaţa şi dreptul la viaţă al omului, normele morale fundamentale, obligatorii pentru instituţiile unui stat. Foametea din R.S.S.M. a fost un fenomen provocat prin politica regimului comunist, a fost o crimă monstruoasă de care acesta se face direct vinovat. pentru această crimă, comisă premeditat împotriva populaţiei paşnice, a copiilor şi bătrânilor, a oamenilor în plină vârstă, de toate etniile şi confesiunile, regimul totalitar comunist trebuie condamnat moral, politic şi juridic”. Politica promovată de Moscova a fost identică cu cea din vremea Holodomorului, din Ucraina anilor ’30.

  Pentru a supravieţui, ţăranii basa-rabeni au fost nevoiţi să accepte colectivizarea pământului ce-l aveau în folosinţă, şi a inventaru-lui agricol. Dar şi în condiţiile în care ţărănimea basarabeană, sub presiunea forţei, a fost obligată să se înscrie în cooperativele agricole, regimul comunist a aplicat politica acceptării selective a celor ce intrau în colhozuri.

Holocaustul

 Prigonirea evreilor din Basarabia şi Bucovina-  o gravă eroare a umanităţii

   

 Ce inseamna holocaust?

       Holocaustul ( holo-întreg ; caustos-ars,gr.) reprezenta iniţial un ritual religios prin care o ofrandă adusă zeilor era arsă în întregime. În zilele noastre cuvântul face legătură mai ales cu exterminarea aproape în totalitate a evreilor din Europa de către Germania nazistă.

   În secolul XIX evreimea din Europa devenea din ce în ce mai emancipată şi, în majoritatea ţărilor, ajunsese să aibă o situaţie egală cu restul populaţiei. Totuşi, din când în când evreii erau defăimaţi şi hărţuiţi de grupări antisemite care-i considerau o „rasă” străină, ce nu putea fi asimilată în interiorul culturii europene; însă acestea nu au iniţiat niciodată cu adevărat o campanie antisemită coerentă.

 Persecutarea şi nimicirea evreilor în România şi Transnistria în 1940-1944

    Nimicirea  evreilor în România s-a deosebit esenţial de holocaustul din alte teritorii. Această ţară, aliată cu Germania hitleristă și condusă de dictatorul Antonescu, a lăsat neatinşi evreii de naţionalitate română din ţinut (Vechiul Regat), dar a exilat şi a omorât fără milă evreii din teritoriile noi ale ţării, Bucovina şi Basarabia. De aici a apărut legenda precum că nu ar fi existat niciun fel de genocid pe pământ românesc.

 Deportările

   În toată Europa deportările au generat foarte multe probleme politice şi administrative. Numai în Germania s-au purtat discuţii intense despre Mischlinge, care până la urmă au fost scutiţi. În ţările aliate cu Germania, cum ar fi Slovacia şi Croaţia, s-au dus negocieri diplomatice pentru a se putea ajunge la deportări. Guvernul Vichy din Franţa, care îşi extinsese deja legile antisemite, a început să închidă evrei înainte de primirea unei cereri în această direcţie din partea Germaniei. Guvernul fascist italian a refuzat să coopereze cu Germania nazistă până la ocuparea de către forţele militare ale acesteia în septembrie 1943, iar guvernul ungar a refuzat de asemenea predarea evreilor până la pătrunderea trupelor germane în martie 1944. Deşi guvernul român s-a făcut vinovat de câteva masacre ale evreilor în URSS, România a refuzat de asemenea predarea evreilor către germani. Mii de evrei din Danemarca s-au salvat de la moarte prin fuga cu ajutorul unor bărci mici în Suedia, ţară neutră.

  De oriunde era posibil se adunau bunurile deportaţilor. În Germania, conturile din bănci şi apartamentele acestora erau confiscate, iar din Franţa, Belgia şi Olanda era adusă mobilă pentru a fi distribuită persoanelor care fuseseră afectate de bombardamente.

  Transportarea victimelor către lagăre se făcea în general cu trenul, poliţia trebuind să plătească căilor ferate germane câte un bilet de pasager la clasa a treia pentru fiecare deportat. Când într-un tren se încărcau 1000 de persoane, era permisă achitarea unei taxe de grup la jumătatea tarifului normal. Trenurile, alcătuite din vagoane de marfă, se deplasau încet cu un orar special către destinaţia lor. Adesea cei bolnavi şi bătrâni mureau pe drum.

  În anul 1941 au fost înfiinţate ghetouri şi lagăre de muncă în peste 150 de localităţi, printre altele în Movilău, Şarhorod, Kopaigorod, Obladovka, Berşad. Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportaţi aici 150.000 de evrei din nordul României (Bucovina, Moldova de Nord şi Basarabia). Doar circa o treime a supravieţuit anului 1943.

                                             Platesti bilet pentru a calatori cu trenurile mortii

      Lumea  copiilor evrei nu diferea în perioada de dinainte de război de cea a copiilor români şi reperele esenţiale erau aceleaşi: familia, casa, cartierul copilăriei, prietenii de joacă şi, nu în ultimul rând, şcoala. Copiii evrei mergeau la şcolile de stat, vorbeau şi învăţau în română. Şcolile evreieşti private urmau planurile şcolare de stat, suplimentar predându-se istoria evreilor şi ebraica. Cartierele în care locuiau copiii erau cosmopolite, camarazii lor de joacă fiind foarte des de origine etnică diferită. Copiii nu au nimerit primii în vizorul persecuţiei rasiale din partea autorităţilor, dar ei au împărtășit soarta familiilor lor. Ostilitatea antievreiască era perceptibilă în şcoli. Se întâmplau cazuri în care învăţătorii şi colegii de şcoală intimidau elevii evrei.

Personalitate care a schimbat lumea

                                                               

                                                              Vladimir Cristi

      «Principala sarcină din viața unui om este să se nască, să devină ceea ce îi permite potențialul, cel mai important produs al efortului său este propria personalitate.»

                                                                      Erich Fromm     

      Figură reprezentativă a Basarabiei din prima jumătate a secolului XX, Vladimir Cristi s-a manifestat intens ca om politic şi de stat.
De la bun început menţionăm că V. Cristi descinde dintr-o familie de boieri din Moldova, ceea ce constituie o particularitate distinctivă a biografiei lui. Potrivit constatărilor făcute de genealogistul ieşean Ştefan S. Gorovei, la baza acestui neam boieresc stă Cristea căminarul de la 1648-1660. “Fiul său, Teodor Cristea jicnicer, a fost bunicul lui Ilie Cristea şătrar, care a obţinut titlul de baron în Bucovina. În afară de ramura bucovineană, una a rămas în Moldova, iar alta în Basarabia”^1.
Ramura basarabeană a întemeiat-o fiul paharnicului Grigoraş Cristea, Vasile Cristi (? – 30 septembrie 1862²), fost funcţionar, din 1804, în aparatul Vistieriei Principatului Moldovei. Transferat de către Vistierie, la 5 mai 1810, ca secretar în ţinutul Dorohoi, el a deţinut acest post până la 2 octombrie 1812, când demisionează şi, tot în acest an, se stabileşte în Basarabia^3.
La 4 august 1821, Comisia pentru examinarea dovezilor prezentate de nobilii provinciei Basarabia în vederea acordării titlului de nobil, care a funcţionat în acest an sub preşedinţia rezidentului plenipotenţiar interimar al Basarabiei I.N. Inzov, i-a acordat lui Vasile Cristi titlul de nobil. Această decizie a fost confirmată prin decretul Senatului Guvernant al Rusiei, aprobat de împărat la 31 iulie 1854^4.
Din căsnicia cu Maria, fiica moşierului Ioan Sechiraş, Vasile Cristi a avut trei fii: Ioan, Ştefan şi Constantin. Primul dintre ei, Ioan Cristi (1823 – 1902), absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Sankt Petersburg, a ocupat funcţii importante în structurile administrative ale Basarabiei, inclusiv cea de preşedinte al Tribunalului Comercial din Basarabia (2 aprilie 1865 – noiembrie 1873) şi preşedinte al Consiliului (Uprava) Zemstvei Regionale din Basarabia (de la 18 decembrie 1872)⁵. Fiul său, Grigore Cristi (19 septembrie 1856 – 17 martie 1911), după absolvirea Liceului ţareviciului Nicolae, a urmat cursul Universităţii din Moscova, obţinând gradul de candidat în drept. Pe când era încă student la universitate, el se înrolează ca voluntar în armata rusă şi participă la războiul ruso-otoman din 1877-1878, îmbrăţişând astfel cariera militară, căreia i se dedă până la 17 august 1887, când este trecut în rezervă cu gradul de porucic. Între timp, de la 23 septembrie 1883, începe să exercite şi funcţia civilă electivă de judecător de pace onorific în judeţul Sapojok din gubernia Reazan, funcţie în care va fi ales ulterior încă de trei ori (în 1884, 1887 şi 1891). Fiind înscris în registrul genealogic al guberniei Moscova, Grigore Cristi este ales de trei ori (la 24 ianuarie 1893, 20 ianuarie 1896 şi 23 ianuarie 1899) de către nobilii judeţului Dmitrov în calitate de mareşal al nobilimii din acest judeţ al guberniei Moscova. La 14 mai 1896 el devine eghermeister (în germană jagermeister – şef al unităţii de vânători de la curtea imperială), iar cu ocazia încoronării lui Nicolai al II-lea i s-a acordat onoarea de a fi şef al pazei nobiliare. A fost guvernator al guberniei Oriol (14 septembrie 1901 – 20 septembrie 1902) şi al guberniei Moscova (20 septembrie 1902 – 9 noiembrie 1905), apoi senator (de la 9 noiembrie 1905)⁶.
Prin decizia din 8 martie 1903 a Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia, Grigore Cristi este trecut în registrul genealogic al nobilimii din Basarabia şi, astfel, este recunoscut ca nobil al neamului tatălui său⁷.
Grigore Ioan Cristi s-a cununat, la 19 aprilie 1881, cu Maria Trubeţkaia (născută la 12 februarie 1860, în gubernia Moscova), fiica principelui N.P. Trubeţkoi⁸, primul lor copil fiind Vladimir Cristi, a cărui biografie ne-am propus s-o redăm. Acest cuplu familial a mai avut doi fii, Gheorghe (născut în 1885) şi Victor (născut în 1889), şi o fiică pe nume Sofia (născută în 1892)⁹.
Aşadar, din punctul de vedere al apartenenţei sociale, V. Cristi a fost un exponent al nobilimii – cea mai privilegiată şi ierarhic superioară clasă socială din Imperiul Rus. În plus, el a provenit din mediul unui demnitar care a slujit cu fidelitate regimului ţarist şi a cărui activitate a decurs nu în Basarabia, unde s-a născut, ci în sferele înalte ale guvernării imperiale centrale. Scoatem în evidenţă acest aspect biografic, deoarece prezintă interes saltul evolutiv care s-a produs în conştiinţa lui V. Cristi. Sub influenţa transformărilor sociale care au intervenit în 1917 în viaţa imperiului şi care se derulau vertiginos, el a depăşit mentalitatea de castă a aristocraţiei ruse şi a susţinut mişcarea de eliberare naţională a românilor basarabeni, ceea ce n-au făcut-o mulţi reprezentanţi ai nobilimii basarabene.
Deşi s-a născut în Rusia şi a locuit un timp acolo, nu este exclus, credem noi, că ataşamentul faţă de neamul din care îşi trăgea obârşia pe linie paternă i-a fost altoit de bunelul său, Ioan Cristi, cel care, la începutul anilor '60, în legătură cu evenimentele revoluţionare din Polonia, a făcut parte din opoziţia naţionalistă a boierilor basarabeni, alături de fratele său Constantin (căruia, în 1862, autorităţile ţariste i-au refuzat să deschidă la Chişinău o tipografie românească), fraţii Alexandru şi Scarlat Cotruţă, fraţii Constantin şi Nicolae Casso, Constantin Cazimir şi fiul său, Petrache Cazimir, care a luat o atitudine negativă vizavi de acţiunile represive ale guvernului rus în Polonia şi a pledat pentru reunirea Basarabiei cu Principatul Moldovei¹⁰.
În acest sens un impact benefic deosebit asupra lui V. Cristi l-a avut, de bună seamă, realitatea basarabeană, pe care a cunoscut-o din momentul stabilirii sale în provincia strămoşilor săi. Dar să-i expunem biografia în ordine cronologică.
În primul rând este necesar de precizat data naşterii lui V. Cristi. Într-o carte editată în timpul vieţii lui se menţionează că este “născut în comuna Teleşeu, judeţul Orhei”, fără a fi indicată şi data naşterii¹¹. Scriindu-i biografia, Alexandru Chiriac a notat: “Nu se cunoaşte anul naşterii, probabil prin 1880, în comuna Teleşeu din judeţul Orhei”¹². Într-o altă sursă citim în privinţa naşterii lui: circa 1880, Teleşeu, judeţul Orhei¹³. Publicaţiile apărute ulterior nu mai conţin însă specificarea că anul naşterii este aproximativ, ci indică, ca şi cum în mod sigur, că el sa născut în 1880, la Teleşeu¹⁴.
În realitate, Vladimir Cristi sa născut la 4 iulie 1882, în satul Uskova din gubernia Moscova, tatăl său, Grigore Cristi, fiind în acest timp cornet în garda imperială a regimentului de husari. Naş de botez i-au fost: bunelul său, Ioan V. Cristi, cu rangul de consilier de stat activ¹⁵, şi soţia contelui Vladimir Petrovici Tolstoi, văduva Sofia Tolstoi¹⁶.
În luna august 1901este admis la Facultatea de Drept a Universităţii din Moscova, pe care o absolvă la 31 iulie 1907¹⁷. Apoi şi-a făcut studiile la Academia de Agricultură din Montpellier¹⁸, după cum se afirmă într-o schiţă biografică, publicată cu ocazia desemnării , în 1938, a lui V. Cristi în postul de primar al municipiului Chişinău (oraş din sudul Franţei). Un alt izvor de epocă ne asigură însă că el a fost licenţiat al Facultăţii de Drept din Moscova şi al Facultăţii Agronomice din Paris¹⁹.
În continuare V. Cristi s-a specializat, timp de 7 ani, în Rusia, Franţa şi Germania²⁰, ceea ce, probabil, a avut loc sporadic, în anumite intervale de timp, din moment ce, de la 20 septembrie 1909, el începe să activeze în cadrul Zemstvei din judeţul Orhei (adică, de la vârsta de 27 de ani şi nu de la cea de 25, precum informa cititorii, în 1938, ziarul Basarabia²¹), fiind ales de către adunarea Zemstvei din judeţul Orhei în calitate de membru al Consiliului Medical de pe lângă Consiliul (Uprava) Zemstvei din acest judeţ²².
Curând, prin decizia din 5 mai 1910 a Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia, lui V. Cristi i s-a acordat dreptul de a face parte din tagma nobilimii basarabene²³.
În septembrie 1911, Adunarea Zemstvei din judeţul Orhei îi oferă, pe un termen de 3, ani funcţia de judecător de pace onorific în cadrul judeţului, la 26 noiembrie 1912 îl alege membru al Consiliului Zemstvei din judeţul Orhei şi, totodată, membru al Comitetului de viticultură şi vinificaţie din judeţul Orhei, iar în 1914 iarăşi îl numeşte judecător de pace onorific²⁴.
În 1912, V. Cristi avea în proprietate 244 desetine din trupul moşiilor Teleşeu, Peresecina, Sămănanca şi Pocşeşti, situate în judeţul Orhei, şi 252 desetine din componenţa moşiei Zămcioji din judeţul Chişinău²⁵.
După declanşarea acţiunilor militare ale Primului Război Mondial, V. Cristi a exercitat, din septembrie 1914, misiunea de împuternicit al Zemstvei Guberniale din Basarabia în componenţa Adunării împuterniciţilor zemstvelor guberniale pe lângă Uniunea Zemstvelor de acordare a asistenţei ostaşilor bolnavi şi răniţi din toată Rusia. Concomitent, conducea punctul sanitar şi de alimentaţie din orăşelul galiţian Brodî, înzestrat de Zemstava Gubernială din Basarabia, precum şi toate instituţiile curative pentru ostaşii bolnavi şi răniţi, situate în Brodî. La 1 august 1915 este numit în calitate de ajutor al şefului Detaşamentelor Principale ale Crucii Roşii, subordonate lui V.M. Purişkevici, având sarcina să dirijeze toate punctele sanitare şi de alimentare ale acestor detaşamente de pe Frontul de Vest. Pentru merite în activitatea desfăşurată, prin dispoziţia din 27 noiembrie 1915 al comandantului-şef al armatelor Frontului de Vest, V. Cristi a fost decorat cu ordinul Sf. Ana, gradul III²⁶.
Din statul personal al lui V. Cristi, întocmit la 3 iunie 1916, aflăm că el stăpânea în acest timp următoarele proprietăţi funciare moştenite: 391 desetine din componenţa moşiilor Teleşeu, Sămănanca, Peresecina şi Pocşeşti din judeţul Orhei şi 511 desetine din trupul moşiei Zămcioji, judeţul Chişinău. Pe deasupra , soţia sa poseda 1 700 desetine din moşia Şardaga, situată în gubernia Vladimir. Era căsătorit a doua oară cu Elena (născută la 7 decembrie 1888), fiica lui Aleksandr Sollogub. Creştea şi educa copiii din prima căsnicie: Vladimir (născut la 4 august 1904), Serghei (născut la 17 februarie 1906) şi Grigore (născut la 10 septembrie 1908)²⁷.
După revoluţia rusă din februarie 1917, Vladimir Cristi a exercitat, de la 6 martie 1917, funcţia de ajutor al comisarului gubernial al Guvernului Provizoriu în gubernia Basarabia, cea de comisar gubernial fiind deţinută de Constantin Mimi, numit la 6 martie 1917 prin decretul Guvernului Provizoriu, care, introducând instituţia respectivă, a suprimat-o pe cea de guvernator. În cazurile când C. Mimi pleca din Chişinău, V. Cristi intra provizoriu în exerciţiul funcţiunii de comisar gubernial²⁸. Fiind lipsă C. Mimi, V. Cristi, în demnitatea sa de ajutor al comisarului gubernial, a prezidat Congresul comisarilor judeţeni din Basarabia, care şi-a deschis lucrările la 15 iunie 1917²⁹.
Totodată, devine membru al Comitetului Executiv Gubernial al Basarabiei, organ administrativ-executiv instituit de către Guvernul Provizoriu al Rusiei. Acest Comitet, precum anunţa, la 2 aprilie 1917, un ziar chişinăuian, i-a încredinţat lui V.G. Cristi toate funcţiile sale administrativ-executive³⁰.
În iureşul evenimentelor sociale ce s-au derulat după revoluţia din 17 februarie 1917 V. Cristi s-a aruncat “în politica social-democrată, intrând în organizaţia de stânga, în Sovietul ţăranilor şi lucrătorilor din Chişinău, cu care ducea lupta pentru interesele ţărănimii”³¹.
Ocupând postul de ajutor al comisarului gubernial, V. Cristi a contribuit la respingerea pretenţiilor teritoriale înaintate de Rada ucraineană, care tindea să înglobeze Basarabia în graniţele Ucrainei, în timp ce participanţii la un şir de congrese basarabene s-au pronunţat pentru autonomia Basarabiei. Despre modul cum şi-a adus aportul în acest sens V. Cristi îşi va aminti mai târziu: ”La 12 iulie 1917 primesc din Kiev o telegramă semnată de ministrul de interne al Ucrainei, Vinicenko, prin care am fost invitat să mă prezint pe data de 25 iulie 1917 la Kiev, la o consfătuire a guvernatorilor (corect, comisarilor – D.P.) provinciilor ce făceau parte din Ucraina autonomă. În acelaşi timp, Partidul Naţional Moldovenesc, condus de Pan Halippa, şi peşedintele tuturor organizaţiilor naţionale basarabene unite, Vladimir de Herţa, primesc de la Kiev o ştire confidenţială că Rada trimite la Petrograd o delegaţie specială pentru a căpăta aprobarea decisivă a guvernului rus şi a fixa definitiv hotarele Ucrainei autonome, compusă din 10 provincii (gubernii), în care urma să intre şi Basarabia. Înţelegând gravitatea momentului istoric”, V. Cristi s-a decis să ia personal iniţiativa unei acţiuni ferme împotriva acestei tendinţe anexioniste. El şi-a propus să convoace “o mare întrunire a reprezentanţilor partidelor politice, organizaţiilor obşteşti, ca zemstvele şi primăriile, şi organizaţiilor naţionale din Basarabia. În prealabil, pentru a-i reuşi tentativa, a avut o consfătuire secretă în această privinţă cu prietenii săi, organizată în casa lui Paul Gore. Întruniţi la 20 iulie 1917 sub preşedinţia lui V. Cristi, reprezentanţii diferitelor organizaţii politice, naţionale şi obşteşti s-au pronunţat împotriva pretenţiilor Radei ucrainene şi pentru autonomia Basarabiei³².
Deoarece reuniunea în cauză a considerat necesar plecarea unei delegaţii la Kiev, în ziua de 25 iulie 1917, în capitala ucraineană au sosit Vladimir Cristi, Pantelimon Erhan şi un delegat al comitetului ostăşesc, care au adus la cunoştinţă oficialităţilor de aici protestul basarabenilor în legătură cu scopul urmărit de Ucraina de a încorpora Basarabia. Deşi partea ucraineană a dat asigurări că nu urmăreşte acest scop, a doua zi Consiliul de Miniştri de la Petrograd, în urma raportului prezentat de ministrul ucrainean Vinicenko, a stabilit definitiv frontierele Ucrainei, care includeau zece provincii, inclusiv Basarabia³³.
Părăsind Kievul, delegaţia basarabeană vine a doua zi la Petrograd, unde, peste trei zile, cu ajutorul ostaşilor moldoveni din regimentele de gardă aflate aici, reuşeşte să pătrundă în Palatul de Iarnă, în care îşi ţinea şedinţele Consiliul de Miniştri, şi, prinzând momentul, l-a acostat pe Aleksandr Kerenski, şeful cabinetului provizoriu al Rusiei, căruia i-au expus problema. Deşi le-a răspuns că hotărârea nu poate fi revăzută, A. Kerenski le-a promis că vor fi invitaţi în sala de şedinţe a Consiliului de Miniştri pentru aşi prezenta expunerea, ceea ce peste scurtă vreme cu adevărat s-a întâmplat. V. Cristi le-a citit miniştrilor memoriul pregătit de el, V. Herţa şi P. Gore, le-a demonstrat harta etnografică a Basarabiei elaborată de Alexis Nour şi o altă hartă din secolul al XVII-lea pe care teritoriul dintre Prut şi Nistru era reprezentat în componenţa Principatului Moldovei. După o scurtă deliberare, menţionează în continuare V. Cristi, A. Kerenski le-a declarat că guvernul a revenit asupra deciziei luate “şi a recunoscut dreptul de autodeterminare şi autonomie federală a Basarabiei”, la fel ca şi în cazul Ucrainei³⁴.
La 12 septembrie 1917, gazeta Cuvânt Moldovenesc informa publicul că în locul lui C. Mimi, demisionat din funcţia de comisar gubernial, Comitetul Executiv Gubernial al Basarabiei i-a numit pe V. Cristi, I. Inculeţ şi E. Kenigşaţ, “care împreună vor alcătui comisariatul, unul dintre ei fiind socotit ca preşedinte”³⁵.
În prima şedinţă a Sfatului Ţării V. Cristi şi-a depus mandatul de comisar gubernial al Basarabiei³⁶ şi, după cum constatăm, devine deputat în acest for legislativ. Într-o listă a membrilor Sfatului Ţării, depozitată la arhivă³⁷, consultată şi de I. Colesnic³⁸, se arată că V. Cristi a fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea Congresului al III-lea al delegaţilor ţărani, împuterniciţi de comunele tuturor judeţelor basarabene. Mandatul lui de deputat a fost validat de la 21 noiembrie 1917, adică din ziua deschiderii lucrărilor ale Sfatului Ţării, până la 6 decembrie 1917, în acest răstimp fiind membru al Comisiei de luptă contra anarhiei şi de aprovizionare, precum şi membru al Comisiei de declaraţii şi statute.
În informaţiile expuse observăm o confuzie evidentă, şi anume. Dacă V. Cristi a fost deputat de la 21 noiembrie 1917, atunci el nu putea fi ales de către congresul al III-lea al ţăranilor, care a avut loc la 18 ianuarie 1918. Publicând o listă a deputaţilor moldoveni din Sfatul Ţării care au funcţionat temporar, Petre Cazacu nu a indicat de când până când V. Cristi a deţinut mandatul de deputat³⁹.
Organul parlamentului basarabean, redactat în ruseşte, dar cu titlul în română – Sfatul Ţării, comunica cititorilor că Sfatul Ţării, în şedinţa din 7 decembrie 1917, care s-a desfăşurat noaptea târziu, a format cabinetul directorilor generali, portofoliul afacerilor interne fiind atribuit lui V. Cristi⁴⁰.
Ion Pelivan relatează în amintirile sale că el şi V. Cristi, fiind delegaţi de către Consiliul Directorilor Generali, s-au deplasat la Iaşi cu misiunea de a interveni pe lângă comandamentul trupelor franceze pentru a solicita ajutor militar în legătură cu agravarea bruscă a situaţiei politice din Basarabia din cauza acţiunilor banditeşti ale unităţilor armatei ruseşti în debandadă. Aflându-se la Iaşi de la 8 până la 17 decembrie 1917, ei au avut convorbiri cu reprezentanţii Antantei, de la care nu au obţinut nimic, apoi cu prim-ministrul României Ion I. C. Brătianu⁴¹.
Nicolae Iorga a consemnat în memoriile sale că pe data de 16 decembrie 1917 l-a vizitat, la redacţia sa, Ion Pelivan, însoţit de V. Cristi, “om cult care vorbeşte franţuzeşte şi italieneşte şi care, prevenit contra României, acum e încântat de ceea ce a văzut aici”⁴².
Deoarece autorităţile basarabene nu aveau posibilitatea de a lupta cu forţele proprii împotriva dezordinilor în masă provocate de unităţile militare ruseşti bolşevizate, P. Erhan, preşedintele Consiliului Directorilor Generali al Republicii Democratice Moldoveneşti, I. Pelivan, directorul general de externe, şi V. Cristi, directorul general de interne, acţionând în baza împuternicirilor acordate de Sfatul Ţării, s-au adresat ministrului de război al României cu rugămintea de a trimite cât mai urgent la Chişinău “un regiment ardelenesc” şi de a ordona “ca acest regiment să stea la dispoziţia Directoratului Republicii Moldoveneşti”. Ministrul de război, generalul Iancovescu, le-a aprobat cererea⁴³.
În condiţiile unei adevărate debandade dezlănţuite de “front-otdelul” bolşevic, ce ameninţa paralizarea definitivă a activităţii Sfatului Ţării, membrii guvernului republicii şi ai Blocului moldovenesc din cadrul legislativului basarabean ţin în zilele de 6-7 ianuarie 1918 două şedinţe cu privire la situaţia politică creată. În conformitate cu hotărârile adoptate, câteva grupuri de basarabeni, conduse de I. Pelivan, A. Crihan, V. Ţanţu şi V. Cristi, pleacă pe căi diferite la Iaşi pentru a urgenta ajutorul militar⁴⁴.
Portofoliul afacerilor interne V. Cristi l-a deţinut şi în cel de-al doilea guvern al Basarabiei, constituit la 19 ianuarie 1918 sub preşedinţia lui Daniel Ciugureanu⁴⁵.
Vladimir Cristi a mers la Iaşi împreună cu delegaţia membrilor Sfatului Tării pentru a prezenta regelui Ferdinand I memoriul unirii Basarabiei cu România^46.
La 11 aprilie 1918, V. Cristi este desemnat delegat pe lângă Ministerul Afacerilor Străine al guvernului român⁴⁷.
A devenit membru al Partidului Poporului şi deputat în Parlamentul României (din 1926)⁴⁸. A fost senator, prim-vicepreşedinte al Senatului⁴⁹. În perioada 16 ianuarie-12 mai 1932 a ocupat postul de ministru secretar de stat în guvernul condus de Nicolae Iorga⁵⁰.
În iunie 1932 se încadrează în Uniunea Agrară (Partidul Agrar din 1936)⁵¹. În revista Din trecutul nostru, apărută în 1936, este inserată următoarea ştire în această privinţă: “Partidul foştilor moşieri mari ai Basarabiei, condus de Vladimir Cristi, face parte din Uniunea Agrară a lui C. Argetoianu”⁵².
Într-un act, întocmit în martie 1932, sunt enumerate proprietăţile funciare stăpânite de V. Cristi, care era domiciliat în Chişinău, în casa nr. 11 de pe strada Universităţii. În comuna Teleşeu, judeţul Orhei, el poseda 14 ha de pământ arabil, 17 ha vie şi 1 ha izlaz, iar în satul Zămcioji din comuna Rădeni, judeţul Lăpuşna – 118 ha de pământ arabil, 22 ha vie, 15 ha fâneaţă, 27 ha livadă şi 9 ha izlaz. Moşia sa Zămcioji, cu suprafaţa totală de 214 ha 1154 m. p., cuprindea: conacul împreună cu parcul (6 ha 6684 m. p.), livezi de meri şi pruni (24 ha 7500 m. p.), livezi de nuci (22 ha 230 m. p.), sub odaie (6 ha 2095 m. p.), teren arabil şi fâneaţă (143 ha 810 m. p.) şi plantaţii cu salcâmi (5 ha). Pe această moşie de la Zămcioji avea următoarele construcţii: clădirea principală în care locuia proprietarul, cu 25 de camere şi bucătăria din 3 camere, - o clădire frumoasă, construită din piatră şi acoperită cu ţiglă de Marsilia. În altă clădire, cu două nivele, locuia administratorul moşiei. Era cramă, grajduri pentru cai şi vaci, beci, gheţărie⁵³.
Prin numărul din 25 septembrie 1938, ziarul Basarabia a înştiinţat chişinăuienii despre numirea lui V. Cristi în postul de primar al municipiului Chişinău⁵⁴. Solemnitatea instalării lui în calitate de primar s-a desfăşurat în ziua de 29 septembrie 1938⁵⁵.
La 21 ianuarie 1939, acelaşi ziar chişinăuian informa că guvernul României l-a numit pe Vladimir Cristi în Consiliul Superior Naţional al Frontului Renaşterii Naţionale, responsabil de agricultură şi munca manuală⁵⁶. Pe lângă funcţia de primar al Chişinăului, el mai avea onoarea să fie şi preşedinte al Uniunii Sindicatelor şi Cooperativelor Viticole din Basarabia⁵⁷. Participând, în iunie 1939, la adunarea generală anuală a Uniunii Sindicatelor Viticole şi Pomicole din România, care a avut loc la Bucureşti, el a fost ales în calitate de vicepreşedinte al uniunii respective⁵⁸.
Sfârşitul vieţii i-a fost tragic. În 1944, menţionează Alexandru Chiriac, el se refugiază în Austria, unde lucrează ca muncitor agricol la o fermă. Încercând să-l contacteze pe C. Argetoianu, aflat în Elveţia, Vladimir Cristi este arestat de N.K.V.D şi dus, împreună cu membrii familiei sale, în U.R.S.S., moment din care nu se mai ştie nimic despre el⁵⁹.

Note
1 C. Sion, Arhondologia Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 115.
2 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare, ANRM), F. 211, inv. 3, d. 154.
3 ANRM, F. 6, inv. 2, d. 337, f. 165v-168.
4 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 70, f. 5; Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1940, p. 204.
5 ANRM, F. 39, inv. 13, d. 493; Сборник Бессарабского Земства, Кишинев, 1874, nr. 1-2, p. 35.
6 Arhiva Istorică de Stat a Rusiei (AISR), F. 1284, inv. 46 (anul 1901), d. 102 (stat personal); ANRM, F. 88, inv. 2, d. 70, f. 5-5a.
7 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 70, f. 5-5a; d. 606, f. 2.
8 Ibidem, d. 606, f. 2.
9 AISR, F. 1284, inv. 46, d. 102.
10 Leon Boga, Lupta pentru limba română şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932; Şt. Ciobanu, La Bessarabie. Sa population - son passė sa culture, Bucarest, 1941, planşa III (actul original prezentat în formulă de facsimil).
11 Figuri contemporane din Basarabia, Chişinău, Editura Arpid, 1939, p. 42.
12 Patrimoniu, Chişinău, 1991, nr. 4, p. 44; Alexandru Chiriac, Membrii Sfatului Ţării. 1917-1918. Dicţionar, Bucureşti, 2001, p. 85.
13 I. Mamina, I. Scurtu, Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Bucureşti, 1996, p. 162.
14 Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1997, p. 174; Calendar Naţional. 2005,Chişinău, 2004, p. 400; I. Colesnic, Basarabia necunoscută, Chişinău, 2005, vol. 6, p. 66.
15 Funcţionar de clasa a IV-a, conform Tabelei despre ranguri din Rusia, rang care echivala cu gradul militar de general-maior.
16 ANRM, F. 39, inv. 13, d. 492, f. 14.
17 Ibidem, f. 1.
18 Basarabia, 25 septembrie 1938, p. 4.
19 Figuri contemporane din Basarabia, p. 42.
20 Basarabia, 25 septembrie 1938, p. 4.
21 Ibidem.
22 ANRM, F. 39, inv. 13, d. 492, f. 1.
23 Ibidem, f. 15.
24 Ibidem, f. 2.
25 Бессарабские губернские ведомости, 20 martie 1912, nr. 31, p. 1; 17 aprilie 1912, nr. 41, p. 1.
26 ANRM, F. 39, inv. 13, d. 492, f. 3-4.
27 Ibidem, f. 1.
28 ANRM,F. 9, inv. 1, d. 5514, f. 22; Бессарабская жизнь, 13 iunie 1917, nr. 145, p. 3.
29 Бессарабская жизнь, 16 iunie 1917, nr. 148, p. 3.
30 Бессарабская жизнь, 2 aprilie 1917, p. 5.
31 Gh. Andronachi, Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii, Chiţinău, 1933, p. 102.
32 V. Cristi, O pagină inedită din istoria Basarabiei, în “Viaţa Basarabiei”, 1933, nr. 4-5, p. 12-18.
33 Ibidem, p. 19-20.
34 Ibidem, p. 20-22.
35 Cuvânt Moldovenesc, 12 septembrie 1917, p. 3.
36 Basarabia, 25 septembrie 1938, p. 4.
37 ANRM, F. 727, inv. 2, d. 77, f. 8v-9.
38 I. Colesnic, Sfatul Ţării. Enciclopedie, Chişinău, 1998, p. 135.
39 P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru.1812-1918, Chişinău, 1992, p. 314.
40 Сфатул цэрий, 9 decembrie 1917, nr. 12, p. 4.
41 I. Pelivan, Amintiri, în “Patrimoniu”, 1992, nr. 2, p. 121-122.
42 N. Iorga, Memorii, 1931 (citat după un fragment retipărit în Arhivele Basarabiei, 1931, nr. 1, p. 60).
43 Gh. Andronachi, op. cit., p. 177.
44 M. Adauge, E. Danu, V. Popovschi, Mişcarea naţională din Basarabia. Cronica evenimentelor din anii 1917-1918, Chişinău, 1998, p. 78.
45 Ibidem, p. 81.
46 Basarabia, 25 septembrie 1938, p. 4.
47 I. Mamina, I. Scurtu, op. cit., p. 162.
48 Ibidem.
49 Basarabia, 25 septembrie 1938, p. 4.
50 I. Scurtu, C. Mocanu, D. Smârcea, Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Bucureşti, 1995, p. 687-715; I. Mamina, I. Scurtu, op. cit., p. 162.
51 I. Mamina, I. Scurtu, op. cit., p. 162.
52 Din trecutul nostru, 1936, nr. 28-30, p. 72.
53 ANRM, F. 173, inv. 2, d. 1959, f. 1, 15, 16, 23.
54 Noul părinte al Chişinăului, în “Basarabia”, 25 septembrie 1938, p. 2.
55 Basarabia, 29 septembrie 1938, p. 1; Solemnitatea înscăunării d-lui Vladimir Cristi în demnitatea de primar al Chişinăului, în “Basarabia”, 30 septembrie 1938, p. 2.
56 Basarabia, 21 ianuarie 1939, p. 3.
57 Basarabia, 4 aprilie 1939.
58 Gazeta Basarabiei, 30 iunie 1939, p. 2.
59 Patrimoniu, 1991, nr. 4, p. 45.


                                                               Institutul de Istorie (Chişinău)

                                                       

Povestea EROINEI Basarabene-străbunica mea

     
  Poveștile Bunicilor Basarabeni
         

     Motto: ,,Cei care nu pot învăța din istorie sunt condamnați să o repete” (George Santayana)                       
        Străbunica Sprînceană Larisa născută la 25 martie 1929 mi-a povestit despre viața grea care a avut-o. Născută în s. Șoldănești, r-ul Rezina într-o familie de gospodari Paraschiv Emanuil și Maria, avînd în posesie casă, pămînt și oi. În timpul foametei (1946-1947) cînd se strîngeau din poduri ultimul bob de grîu, mama străbunicii, Maria, întîmplător a tușit, iar tovarășa responsabilă de strîngerea impozitelor de la țăranii harnici i-avorbit: ,,Eu te-oi tuși mătușică! ” acest pretext au considerat rudele noastre că a fost și represiile din 1949. În noaptea de 7 iulie la poartă au venit o mașină cu soldați care le-au vorbit membrilor familiei Paraschiv (soț și soția, fiica Larisa, ginerele Constantin și nepoata): ,,Aveți dreptul să luați cu voi haine și produse alimentare pînă la o tonă, dar tatăl străbunicii, Paraschiv Emanuil, nu a dorit să ia nimic, deoarece auzi-se pe cei care i-au luat în 1934-1937 că nu s-au mai întors acasă.....

   I-au dus la gara feroviară unde i-au încărcat cu alte familii în vagoane de transport animalier. Erau foarte mulți în vagon, aer închis, puțină apă etc.

   După cîteva zile au ajuns într-o localitate rurală din raionul  Curgan. Populației din acest sat anterior i s-a făcut o descriere negativă despre reprisați. Deportații la început au locuit în niște case de scîndură cîte 8-10 familii.

   Au fost forțați să lucreze la fermă, la defrișarea pădurilor și altele.

   Nu se lua în considerație la îndeplinirea muncii grele că e femeie sau bărbat. Pe parcurs și-au construit casă cu ajutorul băștinașilor .

   Au dus o viață foarte grea: frig, foame, mizerie, lipsă de medicamente, dar datorită hărniciei au supravețuit. După moartea lui Stalin în 1953 s-au întors la baștină, unde casa proprie statul le-a vîndut-o, apropiații îi ignorau din cauza fricii de a nu fi condamnați și ei pe viitor.

   Și din nou și-au construit casă, ducînd un mod de viață corespunzător legilor partidului comunist. Cu amprenta în pașaport ca ,, dușmani ai poporului ”. Și numai în anul 1992 li s-au șters menirea ,,ca dușmani ai poporului și deportanți politici.” dar nu și din memorie.