Foametea din 1946-1947, fenomen tragic din istoria neamului.

              „Una din cele mai tragice pagini ale istoriei de după Război în  R.S.S.M. a fost foametea din anii 1946-1947. Din mai 1945 şi până în toamna anului 1946, ploile au ocolit cea mai mare parte a teritoriului Moldovei. Seceta care se dezlănţuise nu avuse precedent în ultimii 50 de ani. În anul 1946 seceta s-a înteţit şi mai mult, iarna fiind fără zăpadă , iar primăvara şi vara  fără ploi. În acel an roada a fost de 2,5  ori  mai mică decât în 1945.Totuşi cauzele principale care au provocat foametea în  R.S.S.M au fost nu calamităţile naturale, ci politica fiscala  rigidă promovată de regimul sovietic în primii ani de după război  şi colectările obligatorii de cereale. Către luna august 1946 se conturează primele simptome ale foametei. Numai în judeţul Chişinău au fost atestate 5200 cazuri de distrofie, majoritatea bolnavilor fiind copii de până la 16 ani. În lunile următoare, numărul bolnavilor şi a celor morţi de distrofie a crescut. În iarna anului 1946-1947, mortalitatea a devenit un fenomen de masă.Mortalitatea a continuat să crească, atingând cote maxime în martie 1947 (25.953 de oameni). Au fost atestate numeroase cazuri de canibalism. Complexul cauzelor obiective şi subiective au determinat proporţiile catastrofale ale foametei. Deşi nu există date statistice oficiale, conform unor investigaţii ale specialiştilor în domeniu, numărul celor morţi în urma foametei atinge cifra de 150-200 mii de oameni”.                     

        Marturiile d-nei    Gudima Eugenia , nascută in anul 1936 in satul Lucaşeuca.

 ,,Aveam doar vre-o 10 ani, însă mi s-au întipărit bine în memorie lucrurile pline de cruzime ce s-au întâmplat atunci. Îmi amintesc că în 1946 nu a fost ploaie, pământul era complet uscat, iar pâinea nu s-a făcut. Mulţi oameni plecau în ţări străine după hrană (de ex. cartofi). Alţii umblau prin oraşele mai mari cu cerşitul, însă erau prigoniţi fără milă. Mâncam lobodă, nalbă, fierbeam piei de animale sau făceam plăcinte din diferite ierburi, pe care le vindeam la piaţă, pentru a mai câştiga nişte bani. Cei care aveau vacă ,oi, capre trăiau puţin mai bine. Îmi amintesc că din cauza igienei precare, mai ales prin sate, s-au răspândit diferite boli molipsitoare, ca tifosul, diareea, scarlatina. Mai apoi, când parcă ieşiseră puţin din această catastrofă şi grâul puţin se făcuse pe câmp, oamenii îl strângeau încă necopt.

Ţin minte cum umblau bolşevicii şi le luau oamenilor pîinea cu de-a sila, cătau prin poduri, beciuri confiscând totul. Pe drumuri puteai vedea oameni pe jos, care cereau o bucată de pâine sau erau decedaţi. Din fericire familia mea a dus-o ceva mai bine, deoarece aveam o vacă, precum şi alte animale”.                                                                                                                               

    Marturiile  doamnei Ana Racu nascută în 1933 în  oraşul Orhei.

,, Deşi aveam doar  13-14  ani, îmi amintesc de acea perioadă groaznică.Deorece pe acele timpuri părinţii mei erau gospodari înstăriţi dispunînd de oi, o vacă şi cîteva ha de pămînt arabil, am fost şi noi ochiţi de cei de la putere ,ca fiind consideraţi precum se spunea pe atunci,,chiaburi”.

Eram două surori, la acel moment adolescente şi îmi aduc acum aminte cu durere şi lacrimi în ochi cum într-o noapte cînd ne era somnul mai dulce ne-au trezit din somn şi ne-au luat cu forţa tot ce aveam pe lîngă casă. Părinţii nostri ca să nu murim de foame,ne-au trimis la bunica. Nici acolo n-am dus-o prea bine. Dimineaţa, la prânz şi seara primeam câte un cartof. A fost greu, însă cu această mică porţie de cartofi am ieşit nevătămate  din foamete. N-o să uit cum bunicii  nu ne lăsau să alergăm sau să ne jucăm, ca să nu ne fie foame. Din fericire,iată am ajuns şi pînă astăzi ,dar din păcate mulţi copii de leatul meu cu care ne jucam pînă atunci, au murit de foame în 1947.”    

  

Marturiile d-nei  Popa Olimpiada  născută in anul 1938 in satul Selişte.

 ,,Aveam pe atunci 8-9 ani şi-mi amintesc ca prin ceaţă acele groaznice vremuri de război şi foame.

Eram 10 copii în familie , eu eram al şaptelea copil . Părinţilor le era foarte greu să ne hrănescă pe saturate pe toţi, mai întîi, mîncam cei mai mici, apoi fraţii mai mari , iar apoi şi părinţii ceea ce le  mai rămînea după noi. Măsura traiului de atunci ne era un pahar cu lapte. Ca prin minune mama şi tata a păstrat în război şi pe foamete o vacă de lapte – aceste animale ne-au salvat viaţa. Am avut noroc că pădurea era aproape şi puteam să strîngem ghindă şi ierburi comestibile .Uscam ghinda, apoi o măcinam şi amestecam cu puţina făină de grîu pe care părinţii au putut s-o ascundă. Îmi aduc aminte că cele mai fericite clipe din acei ani a fost atunci , cînd mîncam cireşe negre uscate de secetă şi căzute pe jos. Spre fericirea familiei noastre , am rămas toţi în viaţă. Însă, pe drumul de lângă noi, vedeam în zilele lungi de foamete cum duceau morţii pe scară. Noi, copiii, îi petreceam pe toţi, lucrul acesta devenind foarte obişnuit. Cei maturi, dar şi copiii primeam foarte uşor moartea: îi vedeam azi umflaţi, două-trei zile gogeau şi după aceea mureau. La cimitir îi duceau imediat. Îi puneau de-a lungul pe o scară, acoperiţi cu un cearşaf. La groapă cearşaful era   luat pentru un alt mort. În 1946-1947 mureau sătenii mei ca muştele... Noi am scăpat. Trăia şi celălalt bunic, ţin minte că avea o ladă plină cu grăunţe – o avere pe atunci...Mulţumesc Domnului că am ajuns să văd şi timpurile de astăzi. Numai suferinţele de atunci ne-au făcut  să preţuim fiecare bucăţică de pîine, să fim mai buni şi blajini cu cei din jur, iar bunul D-zeu mi-a dat zile să ajung pînă astăzi şi să  mă bucur de nepoţi şi strănepoţi, cărora le doresc să  trăiască vremuri mai bune, decît generaţia noastră”.